Ce am învățat de la Masca mea

Weekend-ul acesta am făcut un exercițiu interesant și complex, care te transformă la un anume nivel. Mi-am imprimat chipul într-o “mască” de ipsos. Procesul este așa: ți se pune o pastă de silicon pe toata fața, doar nările răman libere să respiri. In rest nu vezi, nu vorbești. Stai un timp, cam 10 minute să se usuce, apoi peste siliconul de pe față se pun fâșii de tifon îmbibate cu apa și ipsos, ca un cofrag care susține mulajul de silicon din primul strat. Și stai vreo 20-25 de minute tot așa, doar respirand și cu gandurile tale, ca să se intărească compoziția de ipsos și apă. După care se dă jos cu mare grijă și se toarnă în mulaj ipsos și apa, care preiau trasaturile feței tale și lași la uscat. Această experiență m-a învățat câteva lucruri și m-a facut să reflectez la diferite semnificații. Unele sunt manifeste și le pot exprima, altele sălășluiesc undeva în conștiința mea, dar fără un contur exprimabil în cuvinte.

Unul din lucrurile pe care le-am înțeles din acest proces, cât am avut toate materialele pe față, este că, e greu să stai cu masca, să porți masca, te limitează foarte mult. Iar când o dai jos ai un moment de reacomodare cu mediul și lumina, dar simți că te-ai eliberat. Așa cred că este și cu măștile pe care le purtăm în viața noastra zilnic sau sporadic – chiar dacă nu ne obstructionază fața, ne imobilizeaza sufletul.

Apoi am mai învățat ceva despre încredere, exercițiul a fost un test al încrederii. Era o situație nouă, o experiență complet nouă, să îți lași fața pe mâna unor mâini, care urmează să te ”tencuiască” 🙂 A fost important pentru mine că procesul de lucru pentru mască a fost explicat clar cu pași, durată, compoziția materialelor etc. Aveam informație. E limpede că în fundal instinctul de conservare, frici din cine știe ce cotloane au ieșit vehement la iveală, că ar fi poate mai bine să nu fac asta. Dacă chiar nu reușesc să stau cu sub acele ”acoperăminte”, care îmi anulează folosirea a două mecanisme importante văzul (nevoia de control a spațiului) și vorbirea (nevoia de a cere ajutor la o adică, de a te exprima verbal orice ar fi). Apoi mi-am zis, dar dacă reușesc să trec acest prag, iar această experiență îmi va aduce ceva nou despre mine. Așa că am oferit încrederea mea nu doar celor doi oameni care mi-au aplicat materialele pentru mască, ci și mie. Pot face asta.

Am învățat despre colaborare/conlucrare. S-ar putea spune că oamenii au făcut ce aveau de facut, urmând pașii, iar eu am stat. Este foarte important ca din starea ta interioară să ai o deschidere, o îngăduință în acest proces, oferind feedback onest (prin semne, că gura e mută) și care să susțină ceea ce făceau cei doi oameni. Cumva ei își făceau treaba, dar și eu pe a mea întâmpinându-mi cu înțelegere gândurile, panicile, astfel încât să putem duce procesul până la capăt. Eram întrebată des dacă sunt ok, dacă mă deranjează ceva.

Am învățat despre cum să fii tu cu tine și gândurile tale, fiind înconjurat de oameni, dar cu toate astea să ai pârghii foarte limitate de a fugi de ele (altfel vorbeam, făceam ceva, mă uitam în telefon la notificări, diverse care să mă distragă de la ce simt și gândesc aici și acum). Pur si simplu sub mască, cât durează procesul, înveți să fii tu cu tine, te distrag zgomotele din exterior, dar gândurile sunt mai puternice și le vezi cum vin și reflectezi cui să dai curs – celor care îți aduc stare de panică, nesiguranță, frică sau celor care te ancorează în propria ta ființă ceva mai produndă și îți aduc calm, centrare interioară și încredere în Sinele tău. Am realizat că acele gânduri erau dintotdeauna acolo, doar că nu am stat niciodată cu ele, așa cum am stat pe parcursul acestui proces.

De aici decurge firesc că am experimentat ceea ce spun cei mai înțelepți, că în tăcere se revelează lucrurile. A fost ca o meditație ”forțată de împrejurări”, am învățat să lucrez cu mintea (care te cam minte) și până la finalul procesului am adus-o la liniște și m-am relaxat.

Am învățat să ascult. Cât am stat așa cu masca fără să văd, fără să vorbesc veneau spre mine mesaje de la cei care mi-au pus materialele pentru mască, de la colegi prezenți în preajma mea. Unele erau de suport și grijă, altele de amuzament și ușoară tachinare cu privire la faptul că acum dacă tot nu văd și nu pot să vorbesc, cine știe dacă voi fi lăsată așa sau nu și că nu prea am ce face să schimb ceva. Iar situația aceasta îți testează încrederea, te face să te întrebi oare pot fi sigură de ce mi s-a spus? (poate vi se pare stranie această punere la îndoială, dar faceți un test să vă lăsați pe mână cuiva, desigur nu la întâmplare, să vă țină cu ochii și gura ”impracticabile”, adică să experimentați neputința, putincioși fiind, să vedeți ce aflați despre voi și ceilalți).

În final, ce am mai învățat a fost răbdarea. Să am răbdare cu mine, să am răbdare cu procesul de uscare al măști și să nu renunț. Puteam oricând să disper și să zic, gata, dați-mi tot jos de pe față. Am învățat să fiu vulnerabilă, să mă las, să nu mai fiu în control, să nu mă opun și să fiu doar alertă/prezentă/martoră la ce trăiesc și ce aduce cu ea această experiență. În fond era un cadru securizant, care îți permitea să faci asta.

Anul vechi si anul nou

Unii oameni obisnuiesc sa spuna ca vor sa scape de anul care trece, ca “duca-se, fara regrete, dar duca-se”, “ce-a fost, a fost, dar sa treaca”, ce sa mai, ca vor sa vina anul nou mai repede si alte asemenea 🙂

Anii oricum vin si se duc in legea lor, fara ca noi sa putem sa ii oprim sau sa intervenim in vreun fel in trecerea lor. Insa ne ramane marea bucurie si incredibilul privilegiu de a avea grija si de a ne preocupa cum ii traim, cum ii petrecem. Eu vad in trecerea anilor mai de graba o continuitate, un parcurs, o evolutie. Nu pot sa neg anul care trece, sa-l arunc nici macar simbolic la cos, pentru ca atat prin momentele lui bune, cat si prin incercarile lui este un an in care eu am trait si am devenit. Si fara acel an nu pot continua dezvoltarea, devenirea in anul care vine. Recunosc ca se face un salt, sa spunem, de la anul trecut la anul nou – cu noi dorinte, noi perspective, noi provocari, noi elanuri – si ca nicicum nu te poti intoarce la ce e vechi, insa fara momentul de dinainte, saltul nu este posibil.

In concluzie mi-e darg anul trecut si sunt recunoscatoare pentru tot ce am trait si ma bucur privind spre ce urmeaza… in continuare 🙂

“Toate femeile din mine”

[…] “Ma intrebam uneori daca viata de femeie inceteaza odata ce ai devenit mama, poate asa era si nu stiam eu. Nici nu aveam pe cine intreba, in jurul meu auzisem multe povesti despre ceea ce se intampla in cuplu odata cu trecerea timpului: indiferenta, rutina, oboseala…si toata lumea parea sa accepte asta ca pe o normalitate. In mine era o voce care spunea ca asta nu e bine. Eu insa nu aveam curaj sa las acea voce sa se exprime.” […]

Cate dintre noi nu am trecut prin asta sau nu am reflectat la aceasta posibilitate, daca inca nu am ajuns in situatia de a o experimenta.

Miercurea aceasta m-am trezit dintr-un somn, dintr-o amortire, ascultand marturisirile Danielei Ivanov din “Toate Femeile din Mine” in lectura Mihaelei Sirbu. Pe masura ce textul evolua si dezvaluia experientele autoarei de cand era copil la casa parintilor, pana acum cand e o femeie de varsta mamei mele, simteam cum trec odata cu ea prin toate femeile din mine, cele care au apucat sa prinda viata (fiica, iubita, fosta iubita…) sau de cele pe care este posibil sa le descopar pe parcursul vietii… poate mama, poate sotie, poate divortata… Desi este o poveste personala, reala, ea este o oglinda in care orice femeie si orice barbat se pot recunoaste si pot vedea reflectata natura relatiilor si experientele femeiesti intr-o societate patriarhala (cu toate ca nu aceasta este intentia declarata textului).

Mihaela Sirbu_Toate Femeile din Mine_28.05.2013_Green HoursAscultand textul era imposibil sa nu simt pana in cele mai fine cute ale sufletului o emotie, o durere, o scrasnire si in acelasi timp un sentiment ca se face drepate. O voce spune cu delicatete si asumare in fata tuturor ca ceea ce traiesti ca femie este valoros, in ciuda anilor in care ti s-a spus in diferite feluri ca “tu nu ai cuvant”. Asa mi-am dat seama cat de putin sunt valorizate in spatiul public experientele noastre ale femeilor in diferite etape ale vietii, cat de putin (spre deloc) vorbim si impartasim despre ce se intampla cu adevarat in sufletul nostru si cum experimentam viata/realitatea zilnica cu bucuriile si poverile ei. Intotdeauna suntem mai degraba sub presiunea de a pastra niste aparente acceptate din punct de vedere social, decat sa ne eliberam de acest fals scut si sa ne lasam vazute (to let ouselves to be seen). Ceea ce este facut vizibil despre femei (in media mai ales) este tributar unor stereotipuri care duc in derizoriu experientele.

“Toate femeile de mine” este un text puternic si profund, de o delicatete si vulnerabilitate cum nu cred ca am auzit/citit la nicio autoare romanca. Este o marturisire a experientelor, a gandurilor despre viata, iubire, despartire, suferinta, maternitate, avort, boala, intimitate, pasiuni, sexualitate, despre societate inainte si dupa ’89, despre lucruri pe care desi le traim ne e teama sa le spunem pe nume. Este un exercitiu de “a vorbi” despre “ceea ce nu se vorbeste niciodata” cu fiul, fiica, sotul, tatal, mama, iubitul, amantul… In cazul particular al Danielei Ivanov este un exercitiu de curaj fata de fiul ei si in acelasi timp o declaratie de iubire si incredere pentru capacitatea fiului de a asculta si intelege viata mamei lui dintr-o perspectiva mai larga si complexa.

Daniela Ivanov_autoare Toate Femeile din MineTextul este frumos si valoros nu doar prin bogatia ideilor si a experientelor impartasite, ci si prin curajul pe care il da femeilor de a vorbi despre ele indiferent daca sunt validate sau nu de vreo figura masculina, investita cu autoritate de orice fel. Iar pentru barbati este un indemn de a avea curaj sa participe la experientele complexe ale femeilor. Cumva sa dea shut down vocii din cap care le “serveste” o poveste default despre “cum este femeia” si sa asculte implicat, sigur vor descoperi ceva nou si frumos.

Am ramas cu doua lucruri importante dupa aceasta lectura “Toate femeile din mine”:

1. fericirea vine din a stii cine esti cu adevarat si de a te exprima consistent cu propriile valori si crezuri, de a fi autentic.

2. sa ii spun mamei mele sa scrie despre ea 🙂 [din pacate niciuna din bunicile mele nu mai traieste, ca sigur si ele ar fi avut multe de scris despre ele]

Sper ca acest eveniment-lectura sa se mai intample curand, nu doar acum in cadrul festivalului Scrie despre tine, pentru ca este un spectacol benefic, vindecator si empowering.

Eu cred…

…cred, in sensul de credinta, certitudine, nu de indoiala sau probabilitate (cu care uneori asemenea formulari sunt investite), ca echilibrul in viata, in starea pe care o avem mentala/emotionala, vine din aflarea mintii, a gandului in acelasi loc cu corpul. Prezenta. De cele mai multe ori corpul este intr-un loc, iar mintea in cu totul altul… destul de departe de acel aici si acum, iar sufletul suporta consecintele.

How we look at paintings

Next time when confronting with gallery fatigue, try to tell yourself a story about the paintings that draw your attention: “We tell stories all the time about everything, and I think we do it because the world is kind of a crazy, chaotic place and sometimes stories, we’re trying to make sense of the world a little bit, trying to bring some order to it.” [Tracy Chevalier]

Life beauty finder

All journeys have secret destinations of which travellers are unaware. (Martin Buber)

Caminante, son tus huellas el camino y nada más;/ Caminante, no hay camino, se hace camino al andar./ Al andar se hace el camino, y al volver la vista atrás/ se ve la senda que nunca/ se ha de volver a pisar./ Caminante no hay camino sino estelas en la mar. (AntonioMachado)

 

Ce inseamna maturizare

E clar ca este un proces. In “bula mea sociala”, unii ar fi de acord, ca a te maturiza inseamna mai ales sa treci de la statutul de chirias la cel de proprietar, de la cel de celibatar la cel de casatorit, de la flutura lume la parinte… si tot asa… ce sa mai “om cu responsabilitati” – lucruri concrete, niste marcatori clari ale unor stadii. Insa de cele mai multe ori, le scapa indicatorii mai “subtili” ai maturizarii, care sunt valabili indiferent de statutul social, material, civil sau de varsta…

Recunosc, ca pana mai ieri, cand reflectam la ce inseamna maturizare, simteam ca e ceva ce lipseste din configuratia acestui proces asa cum il observam definit de cei din jur si nu stiam cum sa pun punctul i sau umlautul pe Ü si sa zic “da! asta inseamna maturizare! gata e totul limpede! iar eu in tot procesul acesta sunt undeva pe la 6 din 10 etape ale maturizarii”. Insa ieri mi s-a aratat 🙂 cand am intrat aici si am vazut aceasta imagine, pe care v-o recomand sa o priviti ca pe o oglinda. Ce va arata?