Ce am învățat de la Masca mea

Weekend-ul acesta am făcut un exercițiu interesant și complex, care te transformă la un anume nivel. Mi-am imprimat chipul într-o “mască” de ipsos. Procesul este așa: ți se pune o pastă de silicon pe toata fața, doar nările răman libere să respiri. In rest nu vezi, nu vorbești. Stai un timp, cam 10 minute să se usuce, apoi peste siliconul de pe față se pun fâșii de tifon îmbibate cu apa și ipsos, ca un cofrag care susține mulajul de silicon din primul strat. Și stai vreo 20-25 de minute tot așa, doar respirand și cu gandurile tale, ca să se intărească compoziția de ipsos și apă. După care se dă jos cu mare grijă și se toarnă în mulaj ipsos și apa, care preiau trasaturile feței tale și lași la uscat. Această experiență m-a învățat câteva lucruri și m-a facut să reflectez la diferite semnificații. Unele sunt manifeste și le pot exprima, altele sălășluiesc undeva în conștiința mea, dar fără un contur exprimabil în cuvinte.

Unul din lucrurile pe care le-am înțeles din acest proces, cât am avut toate materialele pe față, este că, e greu să stai cu masca, să porți masca, te limitează foarte mult. Iar când o dai jos ai un moment de reacomodare cu mediul și lumina, dar simți că te-ai eliberat. Așa cred că este și cu măștile pe care le purtăm în viața noastra zilnic sau sporadic – chiar dacă nu ne obstructionază fața, ne imobilizeaza sufletul.

Apoi am mai învățat ceva despre încredere, exercițiul a fost un test al încrederii. Era o situație nouă, o experiență complet nouă, să îți lași fața pe mâna unor mâini, care urmează să te ”tencuiască” 🙂 A fost important pentru mine că procesul de lucru pentru mască a fost explicat clar cu pași, durată, compoziția materialelor etc. Aveam informație. E limpede că în fundal instinctul de conservare, frici din cine știe ce cotloane au ieșit vehement la iveală, că ar fi poate mai bine să nu fac asta. Dacă chiar nu reușesc să stau cu sub acele ”acoperăminte”, care îmi anulează folosirea a două mecanisme importante văzul (nevoia de control a spațiului) și vorbirea (nevoia de a cere ajutor la o adică, de a te exprima verbal orice ar fi). Apoi mi-am zis, dar dacă reușesc să trec acest prag, iar această experiență îmi va aduce ceva nou despre mine. Așa că am oferit încrederea mea nu doar celor doi oameni care mi-au aplicat materialele pentru mască, ci și mie. Pot face asta.

Am învățat despre colaborare/conlucrare. S-ar putea spune că oamenii au făcut ce aveau de facut, urmând pașii, iar eu am stat. Este foarte important ca din starea ta interioară să ai o deschidere, o îngăduință în acest proces, oferind feedback onest (prin semne, că gura e mută) și care să susțină ceea ce făceau cei doi oameni. Cumva ei își făceau treaba, dar și eu pe a mea întâmpinându-mi cu înțelegere gândurile, panicile, astfel încât să putem duce procesul până la capăt. Eram întrebată des dacă sunt ok, dacă mă deranjează ceva.

Am învățat despre cum să fii tu cu tine și gândurile tale, fiind înconjurat de oameni, dar cu toate astea să ai pârghii foarte limitate de a fugi de ele (altfel vorbeam, făceam ceva, mă uitam în telefon la notificări, diverse care să mă distragă de la ce simt și gândesc aici și acum). Pur si simplu sub mască, cât durează procesul, înveți să fii tu cu tine, te distrag zgomotele din exterior, dar gândurile sunt mai puternice și le vezi cum vin și reflectezi cui să dai curs – celor care îți aduc stare de panică, nesiguranță, frică sau celor care te ancorează în propria ta ființă ceva mai produndă și îți aduc calm, centrare interioară și încredere în Sinele tău. Am realizat că acele gânduri erau dintotdeauna acolo, doar că nu am stat niciodată cu ele, așa cum am stat pe parcursul acestui proces.

De aici decurge firesc că am experimentat ceea ce spun cei mai înțelepți, că în tăcere se revelează lucrurile. A fost ca o meditație ”forțată de împrejurări”, am învățat să lucrez cu mintea (care te cam minte) și până la finalul procesului am adus-o la liniște și m-am relaxat.

Am învățat să ascult. Cât am stat așa cu masca fără să văd, fără să vorbesc veneau spre mine mesaje de la cei care mi-au pus materialele pentru mască, de la colegi prezenți în preajma mea. Unele erau de suport și grijă, altele de amuzament și ușoară tachinare cu privire la faptul că acum dacă tot nu văd și nu pot să vorbesc, cine știe dacă voi fi lăsată așa sau nu și că nu prea am ce face să schimb ceva. Iar situația aceasta îți testează încrederea, te face să te întrebi oare pot fi sigură de ce mi s-a spus? (poate vi se pare stranie această punere la îndoială, dar faceți un test să vă lăsați pe mână cuiva, desigur nu la întâmplare, să vă țină cu ochii și gura ”impracticabile”, adică să experimentați neputința, putincioși fiind, să vedeți ce aflați despre voi și ceilalți).

În final, ce am mai învățat a fost răbdarea. Să am răbdare cu mine, să am răbdare cu procesul de uscare al măști și să nu renunț. Puteam oricând să disper și să zic, gata, dați-mi tot jos de pe față. Am învățat să fiu vulnerabilă, să mă las, să nu mai fiu în control, să nu mă opun și să fiu doar alertă/prezentă/martoră la ce trăiesc și ce aduce cu ea această experiență. În fond era un cadru securizant, care îți permitea să faci asta.

Advertisements

Life beauty finder

All journeys have secret destinations of which travellers are unaware. (Martin Buber)

Caminante, son tus huellas el camino y nada más;/ Caminante, no hay camino, se hace camino al andar./ Al andar se hace el camino, y al volver la vista atrás/ se ve la senda que nunca/ se ha de volver a pisar./ Caminante no hay camino sino estelas en la mar. (AntonioMachado)

 

Royal Albert Hall

Aflasem de Royal Albert Hall de putina vreme, de cand a avut concert Adele acolo, in luna septembrie si era plin youtube de inregistrari de la acel concert. Am mers din click in click si am aflat ca este un edificiu ridicat de Regina Victoria in cinstea/memoria Printului Consort Albert si ca este o scena importanta unde isi gasesc locul reprezentatii impresionante din diverse zone ale exprimarii artistice: de la circ la concerte pop si rock, de la piese de teatru si opera la evenimente organizate de comunitate.

De curand plimbandu-ma prin gardinile de la Kensingthon, minunandu-ma de cat de vie este natura in inima Londrei si cat de frumos este totul, verde si uneori inflorit la sfarsit de decembrie, de data pas cu pas mi s-a deschis in fata ochilor perspectiva acestei cladiri. Pe masura ce ma apropiam de ea, ma bucuram de fiecare detaliu al arhitecturii pe care il puteam cuprinde cu privirea si ma bucuram de povestile pe care mi le spunea varul meu, Alexandru despre istoria cladirii, despre Regina Victoria, despre Printul Consort despre celebrele Proms ale BBC care se tin acolo in fiecare vara… despre atmosfera placuta, despre viata in care poti sa respiri pentru cele inalte ale spiritului.

Craciunul in Maramures – Petrova

Am avut putine prilejuri, spre deloc sa petrec Craciunul in alta parte decat acasa in orasul natal, printre luminitele citadine, forfota stresanta a drumurilor la cumparaturi, cativa colindatori razleti care numai pentru colindat nu iesisera din casa… dar cu o masa buna gatita de mama si o tihna placuta intre noi cei ai familiei.

Singurul loc unde am petrecut Craciunul departe de oras este in Maramures, in Petrova. Un sat nici foarte mare, dar nici foarte mic, insa destul de rasait dat fiind ca in barul de vis-a-vis de primarie exista un calculator conectat la Internet (asta se intampla acum vreo 3-4 ani, de atunci sigur s-au inmultit conexiunile la Internet).

In Petrova si in alte sate din Maramu’, pe langa mersul la colindat in cete de copii, fete, feciori, adulti asezati la casele lor, se pastreaza un obicei numit Viflaim sau Betleem, care pune in scena nasterea pruncului Iisus. Obiceiul este minunat pentru ca anima tot satul. Este o armata de oameni costumati, fiecare cu rolul lui in aceasta piesa si in a atrage atentia spectatorilor, de a-i face in permanenta prezenti, alerti la jocul lor.

Viflaimul este pus in scena de tinerii din sat care au terminat liceul sau sunt la facultate. Inainte vreme, cerinta pentru a putea avea un rol in aceasta piesa,  era sa stii sa citesti. Cu toate ca toti cei care participa la piesa si interpreteaza personajele biblice (Maria, Iosif, ingerii, magii, dracii, jizii) se implica in organizarea ei (de exemplu, fiecare isi realizează costumul sau si-l face la vreo coritoreasa dibace din sat), Irod este cel mai important personaj, pentru ca el este cel care ii coordoneaza, fiind regizor si scenograf. Pregatirile incep cu doua saptamani inainte, au loc mai multe repetitii care sunt secrete.

Pentru oamenii din sat , participarea la Viflaim este chiar mai importanta decat prezenta la Liturghia de Craciun. Este un eveniment important, care sta marturie a continuitatii comunitatii, a transmiterii din generatie in generatie a unor valori care agrega comunitatea. Imi amintesc ca o batranica spunea ca „apai daca nu avem Viflaim, ala nu mai e Craciun”. Actorii de acum un an doi sunt spectatori, iar multi dintre copii isi asteapta randul sa fie si ei parte din Viflaim.

Multi dintre noi avem imaginea traditiilor si obiceiurilor asa cum sunt ele montate la TV sau ilustrate prin pliante, albume: un cadru impecabil, straie asortate de la naframa/cusma la opinci, intamplarile par solemne si oragnizate. In realitate, cand mergi si traiesti acolo in perioada Craciunului, lucrurile sunt tot organizate, insa vii, spontane, vesele, imperfecte in senusul cel mai frumos al cuvantului. Persista o stare care te cuprinde si care te scoate din obisnuinta mundana a orasului, iti aduce aminte ca ai un suflet care se bucura de tot ce vede nou in jurul lui si ii tihneste. Viflaimul este un prilej de joaca, de bucurie, de a fi impreuna, de a-ti aduce aminte ca poate fi si bine. Si vezi cum fiecare om de acolo, din partea aceea de lume, vine cu ale sale si participa cu starea lui buna impartasind bucuria celorlalti membri ai comunitatii.

Dor de duca

“Calatoria presupune un soi de traumatism, de socuri, de revelatii, chiar de indignari, de suparari – nu-s rele, rostul principal fiind sa ne trezeasca din stagnare si obisnuelnicie, din inertie si program” N. Steinhardt

Imi planific calatoriile cu foarte putin timp inainte sa se intample. Mai mult, pana nu se intampla, nici macar nu sunt sigura ca voi pleca in calatoria cu pricina. Imi place sa calatoresc pentru ca in felul acesta vad cum se schimba lucrurile in jurul meu si eu o data cu ele, pe masura ce ma indepartez de casa… peisaje, oameni, cuvinte, stari, aer…

Nu imi fac multe asteptari cand plec, in schimb ma bucur atat de mult incat nu incape scris in cuvinte, dar se poate vedea in priviri. Drumul nu va oferi lucrurile la care visezi cu ochii deschisi sau pe care le planifici, ci acele lucruri pentru care esti pregatit si de care ai nevoie ca sa te imbogatesti interior. Si apoi “drumul care nu are grija de calator nu merita sa fie urmat”.