Ce am învățat de la Masca mea

Weekend-ul acesta am făcut un exercițiu interesant și complex, care te transformă la un anume nivel. Mi-am imprimat chipul într-o “mască” de ipsos. Procesul este așa: ți se pune o pastă de silicon pe toata fața, doar nările răman libere să respiri. In rest nu vezi, nu vorbești. Stai un timp, cam 10 minute să se usuce, apoi peste siliconul de pe față se pun fâșii de tifon îmbibate cu apa și ipsos, ca un cofrag care susține mulajul de silicon din primul strat. Și stai vreo 20-25 de minute tot așa, doar respirand și cu gandurile tale, ca să se intărească compoziția de ipsos și apă. După care se dă jos cu mare grijă și se toarnă în mulaj ipsos și apa, care preiau trasaturile feței tale și lași la uscat. Această experiență m-a învățat câteva lucruri și m-a facut să reflectez la diferite semnificații. Unele sunt manifeste și le pot exprima, altele sălășluiesc undeva în conștiința mea, dar fără un contur exprimabil în cuvinte.

Unul din lucrurile pe care le-am înțeles din acest proces, cât am avut toate materialele pe față, este că, e greu să stai cu masca, să porți masca, te limitează foarte mult. Iar când o dai jos ai un moment de reacomodare cu mediul și lumina, dar simți că te-ai eliberat. Așa cred că este și cu măștile pe care le purtăm în viața noastra zilnic sau sporadic – chiar dacă nu ne obstructionază fața, ne imobilizeaza sufletul.

Apoi am mai învățat ceva despre încredere, exercițiul a fost un test al încrederii. Era o situație nouă, o experiență complet nouă, să îți lași fața pe mâna unor mâini, care urmează să te ”tencuiască” 🙂 A fost important pentru mine că procesul de lucru pentru mască a fost explicat clar cu pași, durată, compoziția materialelor etc. Aveam informație. E limpede că în fundal instinctul de conservare, frici din cine știe ce cotloane au ieșit vehement la iveală, că ar fi poate mai bine să nu fac asta. Dacă chiar nu reușesc să stau cu sub acele ”acoperăminte”, care îmi anulează folosirea a două mecanisme importante văzul (nevoia de control a spațiului) și vorbirea (nevoia de a cere ajutor la o adică, de a te exprima verbal orice ar fi). Apoi mi-am zis, dar dacă reușesc să trec acest prag, iar această experiență îmi va aduce ceva nou despre mine. Așa că am oferit încrederea mea nu doar celor doi oameni care mi-au aplicat materialele pentru mască, ci și mie. Pot face asta.

Am învățat despre colaborare/conlucrare. S-ar putea spune că oamenii au făcut ce aveau de facut, urmând pașii, iar eu am stat. Este foarte important ca din starea ta interioară să ai o deschidere, o îngăduință în acest proces, oferind feedback onest (prin semne, că gura e mută) și care să susțină ceea ce făceau cei doi oameni. Cumva ei își făceau treaba, dar și eu pe a mea întâmpinându-mi cu înțelegere gândurile, panicile, astfel încât să putem duce procesul până la capăt. Eram întrebată des dacă sunt ok, dacă mă deranjează ceva.

Am învățat despre cum să fii tu cu tine și gândurile tale, fiind înconjurat de oameni, dar cu toate astea să ai pârghii foarte limitate de a fugi de ele (altfel vorbeam, făceam ceva, mă uitam în telefon la notificări, diverse care să mă distragă de la ce simt și gândesc aici și acum). Pur si simplu sub mască, cât durează procesul, înveți să fii tu cu tine, te distrag zgomotele din exterior, dar gândurile sunt mai puternice și le vezi cum vin și reflectezi cui să dai curs – celor care îți aduc stare de panică, nesiguranță, frică sau celor care te ancorează în propria ta ființă ceva mai produndă și îți aduc calm, centrare interioară și încredere în Sinele tău. Am realizat că acele gânduri erau dintotdeauna acolo, doar că nu am stat niciodată cu ele, așa cum am stat pe parcursul acestui proces.

De aici decurge firesc că am experimentat ceea ce spun cei mai înțelepți, că în tăcere se revelează lucrurile. A fost ca o meditație ”forțată de împrejurări”, am învățat să lucrez cu mintea (care te cam minte) și până la finalul procesului am adus-o la liniște și m-am relaxat.

Am învățat să ascult. Cât am stat așa cu masca fără să văd, fără să vorbesc veneau spre mine mesaje de la cei care mi-au pus materialele pentru mască, de la colegi prezenți în preajma mea. Unele erau de suport și grijă, altele de amuzament și ușoară tachinare cu privire la faptul că acum dacă tot nu văd și nu pot să vorbesc, cine știe dacă voi fi lăsată așa sau nu și că nu prea am ce face să schimb ceva. Iar situația aceasta îți testează încrederea, te face să te întrebi oare pot fi sigură de ce mi s-a spus? (poate vi se pare stranie această punere la îndoială, dar faceți un test să vă lăsați pe mână cuiva, desigur nu la întâmplare, să vă țină cu ochii și gura ”impracticabile”, adică să experimentați neputința, putincioși fiind, să vedeți ce aflați despre voi și ceilalți).

În final, ce am mai învățat a fost răbdarea. Să am răbdare cu mine, să am răbdare cu procesul de uscare al măști și să nu renunț. Puteam oricând să disper și să zic, gata, dați-mi tot jos de pe față. Am învățat să fiu vulnerabilă, să mă las, să nu mai fiu în control, să nu mă opun și să fiu doar alertă/prezentă/martoră la ce trăiesc și ce aduce cu ea această experiență. În fond era un cadru securizant, care îți permitea să faci asta.

Advertisements

Improvizam

“Improvisation is the expression of the accumulated yearnings, dreams, and wisdom of the soul.” – Yehudi Menuhin

“A accepta inseamna a nu forta un anume rezultat (outcome), abandonand astfel orice idee preconceputa. Asta e un exercitiu foarte greu… poate cel mai greu! Pentru ca…” Am scris cateva randuri aici pe site-ul Scolii de improvizatie despre acceptare si “yes… and…” in improvizatie. Enjoy!

improv

Improvizatia sau paradisul relatiilor

Mie imi place improvizatia. Este exact unul din lucrurile de care are nevoie sufletul meu pentru a se exprima artistic. Improvizatia este o arta colaborativa in care protagonistii de pe scena construiesc povesti fara un scenariu prestabilit. Dincolo de faptul ca te exprimi artistic si te amuzi teribil, pentru ca improvizatia este menita sa fie amuzanta, te si construiesti ca om. Inveti sa fii mai bun ca persoana ca sa poti fi mai bun pe scena.

Improvizatia are cateva principii pe care se bazeaza si care fac ca scenele sa fie amuzante si pentru public si pentru cei de pe scena, tocmai pentru ca nu exista un scenariu. Ai niste coordonate care te ajuta sa construiesti o poveste 🙂

Acestea sunt dupa cum urmeaza (le voi lasa cu formularea lor din engleza, este mai sintetica si precisa):

  1. You are all supporting actors.
  2. Always check your impulses.
  3. Never enter a scene unless you are NEEDED.
  4. Save your fellow actor, don’t worry about the piece.
  5. Whatever the problem, be part of the solution.
  6. Your prime responsibility is to support.
  7. Work at the top of your brains at all times.
  8. Never underestimate or condescend to your audience.
  9. No jokes (unless it is tipped in front that it is a joke.)
  10. Trust… trust your fellow actors to support you; trust them to come through if you lay something heavy on them; trust yourself.
  11. Avoid judging what is going down except in terms of whether it needs help (either by entering or cutting), what can best follow, or how you can support it imaginatively if your support is called for.
  12. LISTEN
  13. ACCEPT – SAY YES… AND…

Ganditi-va pentru cateva clipe cum ar fi viata noastra, daca ne-am ghida dupa aceste principii super simple.

Ca sa intelegi si mai bine despre ce vorbesc ai putea sa vezi un spectacol de improv, cum ar fi cel al baietilor de la Backstage Boys sau Impro Fun. Sau poti sa te inscrii la cursurile Scolii de improvizatie de la Teatrul fara frontiere.

backstage

A tacea in ritmul potrivit

27-de-ragazurisursa foto: 27 de ragazuri

Acum aproape doua saptamani m-am oprit la unul din cele 27 de ragazuri – la un atelier de pantomima, explorarea corpului prin pantomima. Silviu Man este cel care ne-a initiat cu pasiune si mult umor in ce inseamna pantomima. Ne-a initiat mai intai explicit prin ceea ce ne-a povestit si prin exercitiile lucrate impreuna si implicit prin propia prezenta si exemplificari de ipostaze pantomimice (nu stiu daca exista asa ceva, daca nu tocmai am inventat o categorie care se refera la gesturi, constructii de miscare specifice pantomimei). Acest atelier mi-a descoperit mai multe lucruri si m-a facut sa reflectez la ele:

* Suntem anchilozati, ne miscam greu la exercitii simple de incalzire a corpului si obosim repede. Suntem incremeniti. De multe ori asta cred ca are efecte si asupra sufletului sau a mintii, care raman si ele incremenite. Va propun sa treceti in revista la sfarsitul zilei in ce pozitie se afla corpul vostru din 30 in 30 de minute pe parcursul a 10-12 ore. Probabil ca nu veti inregistra miscari notabile in afara de ridicatul din pat, mersul la sau de la munca, mutarea cumparaturilor de pe raft in cos si din cos in plasa, culcatul inapoi in pat. In rest stam.

* Pantomima se bazeaza pe izolarea miscarilor corpului, astfel inacat gestul sa fie perceput si decodificat de public aproape de realitatea a ceea ce vrea sa exprime (ganditi-va cum stai atarnat de o franghie, dar fara sa ai o franghie de fapt sau sa mergi, insa fara sa te deplasezi).

* Incercand numai un exercitiu simplu de pantomima, cum este mersul, iti dai seama cam cati muschi trebuie sa pui la treaba in proprpiul corp si cat exercitiu iti trebuie pentru lejeritate. La acelasi exercitiu iti dai seama cat de relexat trebuie sa fii in restul corpului… si al mintii… si nu esti.

* Frumusetea pantomimei nu sta in tehnica impecabila a gesturilor si imaginilor facute de corp, ci in emotia pe care o imprima sufletul miscarii. De fapt este o armonizare. Corpul duce mesajul sufletului spre celalat suflet al spectatorului, tacand in ritmul potrivit.

* Cand faci pantomima trebuie sa fii foarte constient si prezent la fiecare incordare-relaxare de muschi, la fiecare micro-miscare. Sa ai o imagine launtrica a felului cum apare in exterior corpul tau si tot ce faci…

* Iti dai seama ca gesturile pe care le faci cand ai fizic obiectele prezente, trebuie sa fie la fel de reale/realiste cand nu le ai. Ganditi-va cum tineti o floare sau deschideti o usa. Ele nu exista, dar gestul trebuie sa creeze imaginea existentei lor.

* In pantomima daca nu esti autentic dispare magia, totul devine doar o executie bine cizelata sau chiar impecabila, fara fior, fara emotie.

* “Trupul nu stie sa minta, asa ca trebuie lasat sa spuna adevarul”… despre ce este in suflet

* Pana nu incerci sa faci ceva cu corpul tau nu realizezi cata munca, disciplina si tenacitate presupune aceasta arta. E frumos sa degusti un varf de lingurita din ce inseamna drumul, care parcurs frumos, te face sa sclipesti pe scena si sa ii bucuri pe altii.

* Atelierul de pantomima a fost un bun prilej de reflectie asupar corpului, cum il ducem in doua extreme la fel de distructive: fie ne batem joc de el prin alimentatie si ritm de viata aiuritor fie il fetisizam si nu mancam decat la gramaj dupa prescriptia nutrionistului, il impachetam in tot felul de creme si il supunem la tot felul proceduri.

* Corpul este perceput in zilele noastre mai mult ca un instrument, ca o “masinarie” care indeplineste niste functii utilitare: de la caratul cumparaturilor la sex. Daca l-am privi intr-o intrepatrundere cu sufletul sau ca pe o “locuinta” temporara a acestuia, i-am da alta valoare si l-am trata altfel… cu mai mult cap sau cu mai mult suflet 🙂

“Toate femeile din mine”

[…] “Ma intrebam uneori daca viata de femeie inceteaza odata ce ai devenit mama, poate asa era si nu stiam eu. Nici nu aveam pe cine intreba, in jurul meu auzisem multe povesti despre ceea ce se intampla in cuplu odata cu trecerea timpului: indiferenta, rutina, oboseala…si toata lumea parea sa accepte asta ca pe o normalitate. In mine era o voce care spunea ca asta nu e bine. Eu insa nu aveam curaj sa las acea voce sa se exprime.” […]

Cate dintre noi nu am trecut prin asta sau nu am reflectat la aceasta posibilitate, daca inca nu am ajuns in situatia de a o experimenta.

Miercurea aceasta m-am trezit dintr-un somn, dintr-o amortire, ascultand marturisirile Danielei Ivanov din “Toate Femeile din Mine” in lectura Mihaelei Sirbu. Pe masura ce textul evolua si dezvaluia experientele autoarei de cand era copil la casa parintilor, pana acum cand e o femeie de varsta mamei mele, simteam cum trec odata cu ea prin toate femeile din mine, cele care au apucat sa prinda viata (fiica, iubita, fosta iubita…) sau de cele pe care este posibil sa le descopar pe parcursul vietii… poate mama, poate sotie, poate divortata… Desi este o poveste personala, reala, ea este o oglinda in care orice femeie si orice barbat se pot recunoaste si pot vedea reflectata natura relatiilor si experientele femeiesti intr-o societate patriarhala (cu toate ca nu aceasta este intentia declarata textului).

Mihaela Sirbu_Toate Femeile din Mine_28.05.2013_Green HoursAscultand textul era imposibil sa nu simt pana in cele mai fine cute ale sufletului o emotie, o durere, o scrasnire si in acelasi timp un sentiment ca se face drepate. O voce spune cu delicatete si asumare in fata tuturor ca ceea ce traiesti ca femie este valoros, in ciuda anilor in care ti s-a spus in diferite feluri ca “tu nu ai cuvant”. Asa mi-am dat seama cat de putin sunt valorizate in spatiul public experientele noastre ale femeilor in diferite etape ale vietii, cat de putin (spre deloc) vorbim si impartasim despre ce se intampla cu adevarat in sufletul nostru si cum experimentam viata/realitatea zilnica cu bucuriile si poverile ei. Intotdeauna suntem mai degraba sub presiunea de a pastra niste aparente acceptate din punct de vedere social, decat sa ne eliberam de acest fals scut si sa ne lasam vazute (to let ouselves to be seen). Ceea ce este facut vizibil despre femei (in media mai ales) este tributar unor stereotipuri care duc in derizoriu experientele.

“Toate femeile de mine” este un text puternic si profund, de o delicatete si vulnerabilitate cum nu cred ca am auzit/citit la nicio autoare romanca. Este o marturisire a experientelor, a gandurilor despre viata, iubire, despartire, suferinta, maternitate, avort, boala, intimitate, pasiuni, sexualitate, despre societate inainte si dupa ’89, despre lucruri pe care desi le traim ne e teama sa le spunem pe nume. Este un exercitiu de “a vorbi” despre “ceea ce nu se vorbeste niciodata” cu fiul, fiica, sotul, tatal, mama, iubitul, amantul… In cazul particular al Danielei Ivanov este un exercitiu de curaj fata de fiul ei si in acelasi timp o declaratie de iubire si incredere pentru capacitatea fiului de a asculta si intelege viata mamei lui dintr-o perspectiva mai larga si complexa.

Daniela Ivanov_autoare Toate Femeile din MineTextul este frumos si valoros nu doar prin bogatia ideilor si a experientelor impartasite, ci si prin curajul pe care il da femeilor de a vorbi despre ele indiferent daca sunt validate sau nu de vreo figura masculina, investita cu autoritate de orice fel. Iar pentru barbati este un indemn de a avea curaj sa participe la experientele complexe ale femeilor. Cumva sa dea shut down vocii din cap care le “serveste” o poveste default despre “cum este femeia” si sa asculte implicat, sigur vor descoperi ceva nou si frumos.

Am ramas cu doua lucruri importante dupa aceasta lectura “Toate femeile din mine”:

1. fericirea vine din a stii cine esti cu adevarat si de a te exprima consistent cu propriile valori si crezuri, de a fi autentic.

2. sa ii spun mamei mele sa scrie despre ea 🙂 [din pacate niciuna din bunicile mele nu mai traieste, ca sigur si ele ar fi avut multe de scris despre ele]

Sper ca acest eveniment-lectura sa se mai intample curand, nu doar acum in cadrul festivalului Scrie despre tine, pentru ca este un spectacol benefic, vindecator si empowering.

How we look at paintings

Next time when confronting with gallery fatigue, try to tell yourself a story about the paintings that draw your attention: “We tell stories all the time about everything, and I think we do it because the world is kind of a crazy, chaotic place and sometimes stories, we’re trying to make sense of the world a little bit, trying to bring some order to it.” [Tracy Chevalier]

Intalnirea cu vocatia

Am descoperit aseara intr-un articol scris de Cristina Bazavan doua lucruri deosebite: primul ca exista un tanar, pe nume Matei Plesa, care este interesat de meserii rare, despre care nici nu ne mai gandim ca exista si al doilea ca acest interes al lui se materializeaza in documentarea acestor meserii si mestesuguri intr-o serie de filme.

Am urmarit cu aviditate si incantare documentarul despre lutierul Janos Markus Barbarossa. Cine isi imagineaza ca instrumentele muzicale nu sunt scoase pe banda rulanta, facute de cine stie ce masinarie bine calibrata, ci de mainile si priceperea unui om care a facut din aceasta meserie o vocatie. Este incredibil cum acest lutier intelept stie sa spuna in cuvinte atat de simple si atat de profunde care este esenta si rostul unei munci facute cu dedicare. Se aseaza pe cuvintele pe care le rosteste cu grija, iar sensurile parca au trup, carne, aproape ca le poti palpa. Atenta la felul cum vorbeste si ce vorbeste mi-au ramas prinse in memorie urmatoarele cuvinte: “m-am ghidat dupa un singur lucru, daca incerc sa fac ceva, sa-l fac bine si pe urma, sa-mi treaca timpul pe cat mai bun si mai folositor”; “tot ce fac, fac cu pasiune, pentru ca daca ma plictiseste, ce rost sa ii mai vad”.

Pentru mine a fost un documentar revelator, uneori uitam ca muncim nu doar sa ne platim facturi, ci sa dobandim ceva folositor si noi si cei care se bucura de munca noastra. Este minunat proiectul pentru care Matei Plesa isi dedica si timpul si banii si pasiunea. Ii doresc ca acest proiect sa devina unul nu doar national, asa cum isi doreste, ci international.