Ce am învățat de la Masca mea

Weekend-ul acesta am făcut un exercițiu interesant și complex, care te transformă la un anume nivel. Mi-am imprimat chipul într-o “mască” de ipsos. Procesul este așa: ți se pune o pastă de silicon pe toata fața, doar nările răman libere să respiri. In rest nu vezi, nu vorbești. Stai un timp, cam 10 minute să se usuce, apoi peste siliconul de pe față se pun fâșii de tifon îmbibate cu apa și ipsos, ca un cofrag care susține mulajul de silicon din primul strat. Și stai vreo 20-25 de minute tot așa, doar respirand și cu gandurile tale, ca să se intărească compoziția de ipsos și apă. După care se dă jos cu mare grijă și se toarnă în mulaj ipsos și apa, care preiau trasaturile feței tale și lași la uscat. Această experiență m-a învățat câteva lucruri și m-a facut să reflectez la diferite semnificații. Unele sunt manifeste și le pot exprima, altele sălășluiesc undeva în conștiința mea, dar fără un contur exprimabil în cuvinte.

Unul din lucrurile pe care le-am înțeles din acest proces, cât am avut toate materialele pe față, este că, e greu să stai cu masca, să porți masca, te limitează foarte mult. Iar când o dai jos ai un moment de reacomodare cu mediul și lumina, dar simți că te-ai eliberat. Așa cred că este și cu măștile pe care le purtăm în viața noastra zilnic sau sporadic – chiar dacă nu ne obstructionază fața, ne imobilizeaza sufletul.

Apoi am mai învățat ceva despre încredere, exercițiul a fost un test al încrederii. Era o situație nouă, o experiență complet nouă, să îți lași fața pe mâna unor mâini, care urmează să te ”tencuiască” 🙂 A fost important pentru mine că procesul de lucru pentru mască a fost explicat clar cu pași, durată, compoziția materialelor etc. Aveam informație. E limpede că în fundal instinctul de conservare, frici din cine știe ce cotloane au ieșit vehement la iveală, că ar fi poate mai bine să nu fac asta. Dacă chiar nu reușesc să stau cu sub acele ”acoperăminte”, care îmi anulează folosirea a două mecanisme importante văzul (nevoia de control a spațiului) și vorbirea (nevoia de a cere ajutor la o adică, de a te exprima verbal orice ar fi). Apoi mi-am zis, dar dacă reușesc să trec acest prag, iar această experiență îmi va aduce ceva nou despre mine. Așa că am oferit încrederea mea nu doar celor doi oameni care mi-au aplicat materialele pentru mască, ci și mie. Pot face asta.

Am învățat despre colaborare/conlucrare. S-ar putea spune că oamenii au făcut ce aveau de facut, urmând pașii, iar eu am stat. Este foarte important ca din starea ta interioară să ai o deschidere, o îngăduință în acest proces, oferind feedback onest (prin semne, că gura e mută) și care să susțină ceea ce făceau cei doi oameni. Cumva ei își făceau treaba, dar și eu pe a mea întâmpinându-mi cu înțelegere gândurile, panicile, astfel încât să putem duce procesul până la capăt. Eram întrebată des dacă sunt ok, dacă mă deranjează ceva.

Am învățat despre cum să fii tu cu tine și gândurile tale, fiind înconjurat de oameni, dar cu toate astea să ai pârghii foarte limitate de a fugi de ele (altfel vorbeam, făceam ceva, mă uitam în telefon la notificări, diverse care să mă distragă de la ce simt și gândesc aici și acum). Pur si simplu sub mască, cât durează procesul, înveți să fii tu cu tine, te distrag zgomotele din exterior, dar gândurile sunt mai puternice și le vezi cum vin și reflectezi cui să dai curs – celor care îți aduc stare de panică, nesiguranță, frică sau celor care te ancorează în propria ta ființă ceva mai produndă și îți aduc calm, centrare interioară și încredere în Sinele tău. Am realizat că acele gânduri erau dintotdeauna acolo, doar că nu am stat niciodată cu ele, așa cum am stat pe parcursul acestui proces.

De aici decurge firesc că am experimentat ceea ce spun cei mai înțelepți, că în tăcere se revelează lucrurile. A fost ca o meditație ”forțată de împrejurări”, am învățat să lucrez cu mintea (care te cam minte) și până la finalul procesului am adus-o la liniște și m-am relaxat.

Am învățat să ascult. Cât am stat așa cu masca fără să văd, fără să vorbesc veneau spre mine mesaje de la cei care mi-au pus materialele pentru mască, de la colegi prezenți în preajma mea. Unele erau de suport și grijă, altele de amuzament și ușoară tachinare cu privire la faptul că acum dacă tot nu văd și nu pot să vorbesc, cine știe dacă voi fi lăsată așa sau nu și că nu prea am ce face să schimb ceva. Iar situația aceasta îți testează încrederea, te face să te întrebi oare pot fi sigură de ce mi s-a spus? (poate vi se pare stranie această punere la îndoială, dar faceți un test să vă lăsați pe mână cuiva, desigur nu la întâmplare, să vă țină cu ochii și gura ”impracticabile”, adică să experimentați neputința, putincioși fiind, să vedeți ce aflați despre voi și ceilalți).

În final, ce am mai învățat a fost răbdarea. Să am răbdare cu mine, să am răbdare cu procesul de uscare al măști și să nu renunț. Puteam oricând să disper și să zic, gata, dați-mi tot jos de pe față. Am învățat să fiu vulnerabilă, să mă las, să nu mai fiu în control, să nu mă opun și să fiu doar alertă/prezentă/martoră la ce trăiesc și ce aduce cu ea această experiență. În fond era un cadru securizant, care îți permitea să faci asta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s